România mai are păduri naturale, râuri nealterate, pajiști cu o biodiversitate remarcabilă și unele dintre cele mai importante populații de animale sălbatice din Europa. Totuși, o bogăție naturală nu înseamnă automat un ecosistem sănătos, iar problema este că țara nu știe suficient de exact cât de repede își pierde natura. Orieta Hulea, directorul general al WWF-România, avertizează că țara nu dispune de un sistem continuu și transparent de monitorizare a biodiversității.
Datele disponibile sunt, potrivit aceleiași surse, îngrijorătoare. Aproximativ 83% dintre habitatele de apă dulce evaluate se află într-o stare nefavorabilă de conservare, iar dintre speciile de interes comunitar, altele decât păsările, doar 39% sunt într-o stare favorabilă. Pierderea biodiversității înseamnă dispariția unor animale sau plante, dar și soluri mai sărace, mai puțină apă, o agricultură mai vulnerabilă la secetă și inundații și alimente care pot deveni mai scumpe. „Biodiversitatea este, de fapt, infrastructura vie care susține economia și bunăstarea noastră”, explică Orieta Hulea.
Raportul Planeta Vie 2026, publicat de WWF, arată că, la nivel global, dimensiunea medie a populațiilor monitorizate de animale sălbatice a scăzut cu 73% între 1970 și 2022. Indicele măsoară modificarea relativă a dimensiunii populațiilor, nu dispariția a 73% dintre animale sau specii, iar ediția din 2026 se bazează pe 35.803 de serii de date privind populațiile a 5.790 de specii. Cifrele globale nu pot fi aplicate direct României, dar sunt, potrivit WWF, un semnal de alarmă.
În România există monitorizări pentru raportările obligatorii către Uniunea Europeană, însă acestea acoperă anumite specii și habitate și nu oferă o imagine completă. Hulea spune că, deși există date, lipsește un sistem continuu, care să permită urmărirea evoluției în timp. Tocmai bogăția naturală a țării poate crea impresia că lucrurile stau bine, în timp ce ecosistemele vulnerabile se pot degrada treptat.
Datele arată că aproximativ 46% dintre speciile de păsări evaluate sunt într-o stare favorabilă de conservare, pentru alte 25% starea nu este cunoscută. Printre cele mai afectate grupe se numără amfibienii, reptilele și peștii. Hulea explică, referitor la râuri, că acestea sunt afectate de ce se întâmplă în întregul bazin hidrografic, nu doar în albie: agricultura, poluarea, exploatarea forestieră, captările de apă, barajele, îndiguirile și dezvoltarea infrastructurii au efecte cumulate.
La nivel global, populațiile monitorizate din ecosistemele de apă dulce au înregistrat cel mai accentuat declin, de 85%, față de 69% în ecosistemele terestre și 59% în cele marine. Delta Dunării, una dintre cele mai bogate zone naturale ale României, este și una dintre cele mai fragile, iar modificarea circulației apei, infrastructura construită fără a ține seama de ecosistem și turismul necontrolat pot afecta atât speciile sălbatice, cât și pescuitul și turismul de care depind comunitățile locale.
Pajiștile din România, printre cele mai diverse din Europa, sunt afectate atât de intensificarea agriculturii, cât și de abandonarea practicilor tradiționale care le-au menținut. În cazul pădurilor, contează nu doar suprafața împădurită, ci și calitatea acesteia: prezența arborilor bătrâni, diversitatea speciilor și legăturile dintre habitate.
Există însă și exemple care arată că situația poate fi îmbunătățită. La Mahmudia, în Delta Dunării, 924 de hectare de zonă umedă au fost restaurate, iar păsările, peștii și turiștii au revenit. La Băile Tușnad, măsurile de prevenție au redus considerabil conflictele cu urșii. La Brașov, schimbarea modului în care sunt cumpărate alimentele pentru școli a încurajat practici mai sustenabile. Hulea arată că aceste soluții au dat rezultate, dar ele nu sunt încă aplicate pe scară mai largă.